Descrierea rasei

            

Originea: Există informaţii  care conduc la concluzia că guleraţii au fost aduşi în Europa din India, de marinarii olandezi în călătoriile lor întreprinse în secolul al XII-lea. Foarte repede aceştia s-au răspândit în Europa de Vest şi Europa Centrală, fiind menţionaţi ca rasă distinctă mai bine de 400 de ani.

 

Rasa a evoluat însă în mod spectaculos abia după cel de-al doilea război mondial, cunoscând transformări semnificative ca înfăţişare. Denumirea cea mai răspândită a rasei este cea utilizată de vorbitorii de limbă engleză Jacobin Pigeon dar poartă şi alt nume precum: “Capucin” pentru vorbitorii de limbă franceză, este numit „Perückentaube” de germani şi „Raadsher” de către belgieni şi olandezi.            

                          

Statuete  reprezentând porumbei guleraţi

 

Se pare că denumirea „Jacobins Pigeons”, care s-ar putea traduce în limba română „Porumbei Iacobini” îşi are originea în asemănarea porumbeilor din această rasă (aşa cum arătau pe vremuri) cu îmbrăcămintea (sutane cu glugă) călugărilor din ordinul iacobinilor.

Rasa mai este cunoscută şi sub denumirea Maria Stuart, denumire dată de simpatia cunoscută a unei regine a  Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei faţă de această rasă şi care obişnuia să facă schimb de porumbei cu nobilii englezi din acele vremuri. Numele reginei pasionată de porumbei guleraţi este Victoria, şi a ocupat tronul între 1837-1901 şi nu ştiu cum se explică denumirea din limba română a rasei, fiind probabil o confuzie.

 

 

Caracteristici specifice rasei: Nici o altă rasă de porumbei nu a suferit transformări  atât de spectaculoase în ultimii 50 de ani ca porumbelul gulerat. Datorită perseverenţei şi devotamentului crescătorilor din întreaga lume şi schimburilor de exemplare între diferitele regiuni ale globului, porumbelul gulerat s-a transformat dintr-o pasăre ghemuită, cu un guler mic în jurul gâtului, într-un porumbel care fascinează orice persoană, de la prima vedere, prin eleganţa şi structura sa deosebită.

 

1. Impresia generală şi ţinuta: Conform standardului, porumbelul ideal are un corp de dimensiuni medii şi o ţinută a corpului verticală, care îi dă un aer mândru, nobil. Principala trăsătură care îl face frapant se datorează lungimii neobişnuite a penelor gâtului, care prin dispunerea lor alcătuiesc o structură mare, rotundă, ce ascunde capul şi gâtul porumbelului.

Desigur sunt şi alte aspecte importante din înfăţişarea unui porumbel gulerat dar ţinuta şi structura sunt cele două aspecte esenţiale care trebuie apreciate întâi.

Vorbind de un corp de dimensiuni medii, înţelegem un corp care nu este prea mic (scurt)  nici grosolan sau lat. Porumbeii cu un corp grosolan şi scurt îşi pierd din farmec, deoarece mărimea gulerului nu mai contrastează atât de puternic cu rafinamentul corpului şi astfel porumbelul pare că are un guler prea mic (scurt). Nici cea mai bună perucă nu poate compensa un astfel de defect.

Poziţia corpului trebuie să fie verticală. Privind din profil un porumbel care corespunde cerinţelor standardului observăm că picioarele sunt întinse la maximum, pieptul este puţin ieşit în afară iar gâtul întins şi puţin dat pe spate, astfel că ochiul porumbelului se află pe aceeaşi linie verticală cu baza degetelor de la picioare. Porumbelul în poziţia de paradă fascinează privitorul făcându-l să se desprindă cu greutate de colivia sau voliera  în care acesta este expus. Ţinuta mândră, verticală nu înseamnă că ne dorim un porumbel care să stea pe coadă.

 

Ţinuta porumbelului depinde de o serie factori în mare parte de natură genetică:

Corpul  trebuie să o lungime suficientă pentru a da o notă  de eleganţă porumbelului şi să susţină un gât cât mai lung, care este baza, suportul perucii. Corpul porumbelului şi aripile trebuie să fie subţiri pentru a crea un efect contrastant cât mai puternic între diametrul perucii şi grosimea acestuia.

Un gulerat trebuie să aibă gâtul cât mai lung, deoarece acesta este suportul perucii, care nu poate fi suficient de mare (ca diametru) când creşte pe un gât scurt.

Picioarele trebuie să fie prinse de partea ce mai din spate a corpului astfel încât, în tendinţa firească de a-şi menţine echilibrul, porumbelul să aibă o poziţie verticală şi nu o poziţie obligă.

Picioarele trebuie să fie ascunse până la degete de penajul pieptului, contribuind şi mai mult la crearea imaginii unui corp vertical şi mai lung.

Coama şi lanţul guleratului nu trebuie să atârne pe spatele/pieptul acestuia, astfel încât peruca să reprezinte doar o mică îngroşare a corpului, ci aceasta să fie elementul superior, distinct al acestuia.

 

În afară de calităţile sus-precizate unii porumbei manifestă tendinţa de a adopta o poziţie marţială, mândră, de paradă, de fiecare dată când ne apropiem de ei, ascunzându-şi capul în bogăţia penajului perucii, care capătă astfel forma rotundă. Menţinerea acestei ţinute diferă ca timp, de la exemplar la exemplar şi are baze genetice. Unii porumbei nu au aceste însuşiri şi se ghemuiesc la pământ sau pur şi simplu ne ignoră, chiar dacă îi atingem sau încercăm să îi speriem.

Este o chestiune mai dificilă pentru un începător să deosebească astfel de trăsături însă ele sunt însuşiri esenţiale pentru porumbeii guleraţi de top.

 

 

2. Peruca: trebuie să aibă un diametru cât mai mare (privită din profil ) şi să fie suficient de deasă astfel încât în aceasta să nu apară goluri (spărturi). Penele care o alcătuiesc trebuie să fie astfel dispuse încât să-i confere o formă cât mai regulată, cât mai netedă. Forma de ansamblu a perucii a suscitat multe discuţii dominând în general opinia că aceasta trebuie să fie perfect circulară. O perucă reuşită este alcătuită din pene destul de ferme (deci nu prea firoase) care se îmbină atât de armonios încât alcătuiesc o suprafaţă netedă, circulară (ca o scoică).

Deşi pentru un ochi mai neexperimentat peruca pare a fi un întreg, crescătorii deosebesc 3 părţi componente ale acesteia: coama, lanţul şi gluga (sau pălăria)

 

 

Punctul de plecare a celor mai multe pene din peruca porumbelului, situat pe partea laterală a gâtului, poată denumirea de rozetă. Din aceste puncte (se înţelege că fiecare porumbel are 2 rozete) penele cresc radiar formând elementele sus precizate. Rozetele (mai evidente la exemplarele roşii, indigo maro şi galbene) este situată la aproximativ 1/3 de baza gâtului şi 2/3 de punctul cel mai înalt al perucii şi  la distanţe egale faţă de părţile laterale ale acesteia. Cu cât însă este situată mai sus cu atât mai bine este pentru imaginea de ansamblu a porumbelului. Rozetele trebuie să fie rotunde iar penele care pleacă de aici trebuie să fie corect dispuse.

 

 

O importanţă deosebită  pentru perucă o are gluga. Deşi se obişnuieşte să fie neglijată aceasta are o mare importanţă pentru aspectul general al porumbelului. Gluga trebuie să fie deasă şi să vină cât mai mult în faţă, peste capul porumbelului, fără să stea lipită de capul acestuia. O glugă deasă şi bine aşezată are cel puţin 3 efecte care nu pot fi trecute cu vederea:

În primul rând contribuie la crearea impresiei că porumbelul este mai  înalt şi are o perucă cu un diametru mai mare

In al doilea rând ea oferă o vizibilitate bună porumbelului, ţinând cele 2 părţi ale lanţului depărtate în partea superioară, împiedecându-le să se unească.

Şi nu în ultimul rând ascunde mai bine capul porumbelului, sporind şi mai mult uimirea privitorului care încearcă să-l descopere

 

 

Coama trebuie să fie cât mai deasă posibil. Coama porneşte de la baza gâtului şi creşte în lungime atingând dimensiunea maximă în dreptul ochiului porumbelului, scăzând apoi în lungime şi curbându-se către partea superioară, unde se contopeşte perfect cu gluga. Coama, care trebuie să fie destul de groasă (deasă) joacă un rol important în aspectul general al porumbelului. Crescătorul trebuie să acorde o atenţie deosebită fermităţii penelor, altfel încât acestea să nu atârne, coama să nu prezinte spărturi (goluri) şi să contribuie la forma generală, rotundă a perucii.

 

 

Penele care cresc de pe gât, spre în faţă, poartă denumirea de lanţ.

Lanţul trebuie să fie suficient de des, şi de lungime egală  cu coama  având cele 2 părţi laterale dezvoltate simetric. Atunci când porumbelul este în poziţie de paradă, lanţul trebuie să se închidă, astfel că în partea inferioară cele 2 părţi laterale trebuie să fie lipite. Părţile superioare se depărtează treptat una de alta, oferind vizibilitate porumbelului printr-o deschizătură sub formă de inimă. Lanţul trebuie să contribuie la forma generală (rotundă şi netedă) a perucii.

 

 

 

 

 

Capul, ochii, ciocul: Capul trebuie să fie rotunjit, cu o ceafă lată care să susţină o pălărie deasă şi suficient de lungă. Ciocul trebuie să fie de lungime medie, deschis la culoare. Ochii sunt albi (perla) la toate varietăţile de culoare. Genele trebuie să fie deschise la culoare (alb-roz, alb-gri).

 

 

 

 

Picioarele trebuie să aibă dimensiuni medii şi culoare rosie. Picioarele trebuie să fie ascunse de penajul care creşte pe pieptul porumbelului, până aproape de degete, contribuind astfel la crearea iluziei uni corp mai lung (înalt).

 

 

Gâtul, spatele aripile şi coada

Gâtul unui porumbel gulerat nu poate fi considerat niciodată prea lung. El este baza de susţinere a  întregii peruci şi diametrul acesteia depinde hotărâtor de lungimea gâtului. Aşadar crescătorii apreciază un porumbel cu un gât cât mai lung, dar nu pentru el însuşi ci pentru ceea ce poartă pe el.

Spatele guleratului trebuie să fie cât mai îngust, puţin scobit la mijloc, dacă îl privim din profil. Este de preferat ca acesta să fie acoperit de remigele secundare.

Aripile trebuie să atingă ca dimensiune vârful cozii, fiind purtate strâns lipite de corp, vârfurile odihnindu-se pe coadă fără să se întretaie.

Coada lungă se ascute mult spre vârf, atingând lăţimea unei pene şi jumătate.

 

 

Culoarea: sunt cunoscute cel puţin 14 culori ale penajului la porumbeii guleraţi: alb, negru, roşu, galben, albastru, gut, crem, indigo, pământiu (dun), maro, kite (castaniu), argintiu, allmond, andaluzian şi câteva combinaţii ale acestor culori cu albul (pestriţii pe negru, pestriţii pe galben, pe roşu, etc). Unele culori nu pot fi deosebite uşor de un necunoscător, dar ele sunt importante pentru crescători deoarece acestea îi ajută în procesul de îmbunătăţire a calităţii exemplarelor deţinute în cazul în care acesta împerechează porumbei de culori diferite.

Trebuie reţinute însuşirile pe care trebuie să le aibă culoarea pentru ca porumbeii să fie apreciaţi:

În primul rând aceasta trebuie să fie saturată, de aceeaşi intensitate pe toate penele, prezentând un luciu metalic mai ales în zona penelor ce alcătuiesc peruca. Cel mai adesea se observă o pierdere a pigmentului la penele ce acoperă partea inferioară a pieptului şi abdomenului porumbelului şi la remigele secundare, ceea ce trebuie evitat.

 

 

Desenul (marcajul culorii)

Modul în are sunt colorate penele ce acoperă diferite părţi ale corpului porumbelului gulerat reprezintă o altă trăsătură distinctă şi atractivă a rasei.

Cu excepţia albilor curaţi (la care toate penele sunt albe) penajul porumbeilor guleraţi este dispus în raport cu culoarea astfel: Capul , coada şi remigele primare (primele 10 pene din aripi) sunt albe restul penajului fiind colorat. Pestriţii prezintă acelaşi desen (răspândire a culorii), dar penele colorate ale corpului se intercalează cu cele albe în procente egale, pe toate suprafeţele corpului. Cele mai frecvente defecte sunt: pe cap sau în coadă porumbelul are pene colorate, la pestriţii penele colorate şi cel albe nu sunt prezente în proporţii egale.

 

 

Pentru o evidenţă mai uşoară a exemplarelor din propria crescătorie şi cu scopul identificării corecte în cadrul expoziţiilor, porumbeilor guleraţi li se aplică pe picior un inel din plastic cu mărimea de 8 mm, pe care este înscris anul naşterii, un nr. de identificare şi ţara de origine. Inelul se aplică la vârsta de 10 zile şi nu se mai poate înlocui până la moartea porumbelului, decât dacă este tăiat/distrus.